Momentele paradoxului. Despre casatorie (2)

Vă lăsăm să citiÅ£i căteva rânduri din cartea Biserica în rugăciune – Tainica liturghie a inimii, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul, prin care se limpezesc, poate, multe dintre întrebările pe care ni le punem sau ni le-am pus vreodată referitoare la căsătorie ÅŸi toate celelalte lucruri care vin împreună cu ea.
 
“Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaÅ£a unui om, după naÅŸtere ÅŸi botez, este cea a nunÅ£ii. De aceea, nu este surprinzător faptul că miÅŸcările contemporane lumeÅŸti ÅŸi instituÅ£ionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei ÅŸi sfintei Taine a Cununiei. Pentru mulÅ£i, căsătoria este doar un prilej de plăceri ÅŸi distracÅ£ii. ViaÅ£a, însă, este un lucru serios. E (…) un urcuÅŸ înspre un Å£el – cerul. Punctul cel mai crucial ÅŸi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuÅŸ este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei.
 
Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinÅ£ire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaÅ£a noastră duhovnicească. Åžtim că nunta este un aÅŸezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă ÅŸi apoi o părăseÅŸte; cel căsătorit, însă, trăieÅŸte ÅŸi experiază pe deplin viaÅ£a.
 
Unii s-ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aÅŸezământ al nunÅ£ii, această „taină mare“, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca ÅŸi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s-ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sunt nimic altceva decât un zero. 
 
„M-am căsătorit ca să-mi trăiesc viaÅ£a“, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereÅ£i“. „M-am căsătorit ca să mă bucur de viaţă“, spun ei, ÅŸi apoi îÅŸi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Åži astfel, casele lor ajung niÅŸte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s-au distrat ÅŸi le trebuie odihnă. Oameni ca aceÅŸtia sunt goi pe dinlăuntru, ÅŸi simt un gol adevărat în casele lor.
 
Nu găsesc acolo nici o mulÅ£umire, aÅŸa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii. Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simÅ£ al răspunderii, pur ÅŸi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi niÅŸte buni membri ai societăţii. Însă care sunt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eÅŸuate ne sunt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aÅŸa cum e înÅ£eleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieÅ£ii duhovniceÅŸti (sufleteÅŸti) a unei persoane. Trebuie să conÅŸtientizăm că dacă dăm greÅŸ în căsătorie, am dat greÅŸ mai mult sau mai puÅ£in ÅŸi în viaÅ£a duhovnicească. Dacă reuÅŸim în căsătorie, am reuÅŸit ÅŸi în viaÅ£a duhovnicească.
 
ReuÅŸita sau eÅŸecul, sporirea sau năruirea, încep în viaÅ£a duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiÅ£ii necesare pentru o căsătorie fericită ÅŸi cu adevărat creÅŸtină.
 
Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaÅ£ie potrivită. AÅŸa cum un copil trebuie să studieze, aÅŸa cum învaţă el să gândească ÅŸi să se preocupe de părinÅ£i sau de sănătatea sa, la fel trebuie ÅŸi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. 
 
În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-ÅŸi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaÅ£a lor. PărinÅ£ii nu sunt interesaÅ£i de aÅŸa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneÅŸti, care îi preocupă adânc. 
 
Copilul trebuie să înveÅ£e încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului ÅŸi a trupului său este o comoară de mare preÅ£, care trebuie păzită ca lumina ochilor. 
 
Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-ÅŸi plânge de milă ÅŸi se vaită de soarta sa, un lucru slab ÅŸi neputincios, fără putere de a gândi.
 
Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-ÅŸi poată întreÅ£ine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. 
 
O femeie trebuie să înveÅ£e să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveÅ£e să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veÅ£i spune: părinte dragă, toate astea sunt de la sine înÅ£elese. ÎntrebaÅ£i-i, însă, pe cei căsătoriÅ£i, ÅŸi veÅ£i vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ÅŸtiu nimic despre gospodărit. (va urma)