Momentele paradoxului. Despre dragoste

(continuare)
 
„Ca pecete pe sânul tău mă poartă… că iubirea ca moartea e de tare… flacăra ei ca flacăra focului arzător al Domnului” (Cantarea Cantarilor).
 
Astfel slăveşte Cântarea Cântărilor dragostea omenească, care îşi are originea în Dumnezeu şi este de aceeaşi natură cu dragostea dumnezeiască, căci se aprinde de la flacăra acesteia. Dragostea a fost profanată înainte de a se şti măcar ce este; nicăieri altundeva nu există atâtea minciuni şi atâta ipocrizie, când dragostea este tocmai setea cea mai adâncă de adevăr, vocea însăşi a fiinţei. 
 
Sfântul Ioan Gură de Aur, la fel de actual în secolul 21 ca şi în urmă cu 16 secole, se ridică cu tărie împotriva unei astfel de stări, spunând: „Darul lui    Dumnezeu a fost acoperit de ocară până la rădăcină. Să-l curăţim, aşadar. Vreau să curăţesc nunta şi s-o readuc la nobleţea care-i este caracteristică.“ [Douăsprezece omilii la Coloseni].
 
Singurul remediu eficace împotriva desfrânării, mai spune el, şi sursa adevăratei castităţi este magnus amor[Omilia 33, 6 la 1 Corinteni], şi ne dă această formulă magnifică: „Nunta este taina dragostei“[Omilia la 1 Corinteni 7, 39].
(va urma)